În Dieceza de Iaşi există o instituţie de învăţământ care a avut, ca orice şcoală din România, o traiectorie fluctuantă, cu suişuri şi coborâşuri: a luat naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe la jumătatea secolului trecut a fost închis timp de câţiva ani (1948-1956) din cauza regimului comunist.
Înfiinţarea Diecezei de Iaşi a fost evenimentul care l-a stimulat pe Episcopul Nicolae Iosif Camilli să fondeze un seminar. Dorinţa de a avea un seminar diecezan pentru formarea preoţilor autohtoni l-a determinat pe episcopul Camilli să ducă tratative cu provincialul iezuit din Galiţia (Polonia), părintele Henric Jackowski, căruia i-a cerut câţiva preoţi ai ordinului său pentru conducerea seminarului. După câteva luni de corespondenţă, Camilli şi Jackowski au semnat la Iaşi, la 1 august 1885, un Pactum care cuprindea şapte puncte. Provincialul iezuit îşi asuma obligaţia de a trimite în Moldova câţiva dintre confraţii săi pentru a prelua conducerea Seminarului din Iaşi.
Seminarul a fost inaugurat la 29 septembrie 1886, fiind pus sub înaltul patronaj al Sfântului Iosif, rector fiind numit părintele iezuit Francisc Xaveriu Habeni (1886-1894). Alţi doi preoţi iezuiţi, Augustin Wagner şi Ernest Herden, aveau funcţia de profesori.Al doilea rector al Seminarului din Iaşi a fost iezuitul polonez Felix Wiercinski (1894-1897). Spre deosebire de predecesorul său, părintele Wiercinski a trebuit să se confrunte cu o problemă cu totul specială: plecarea din Moldova a fondatorului seminarului, Mons. Nicolae Iosif Camilli. Înainte de a pleca din Moldova, primul episcop de Iaşi a conferit ordinul subdiaconatului la zece tineri pe care el însuşi i-a primit în Seminarul diecezan fondat în 1886.
Încă de la sosirea în Moldova, în martie 1895, a noului episcop de Iaşi, Mons. Dominic Jaquet (1895-1903), acesta a dat dovadă de mare grijă pentru seminarul fondat de Mons. Camilli, ocupându-se îndeaproape de formarea integrală (umană, spirituală şi intelectuală) a tinerilor. Pe lângă aceasta, el punea un accent deosebit asupra calităţii învăţământului pe care profesorii seminarului îl dădeau elevilor.
La 11 mai 1895, Dominic Jaquet a avut bucuria să-i hirotonească pe primii şase diaconi formaţi la Iaşi: Iuliu Svirschi, Emil Svirschi, Diomede Matei Ulivi, Iosif Letange, Iosif Borowetz, Petru Pal.Primul moment emoţionant pentru seminar şi pentru întreaga Dieceză de Iaşi a avut loc la 29 septembrie 1895, când Episcopul Dominic Jaquet l-a hirotonit preot pe tânărul autohton Petru Pal. Limbile de studiu în Seminarul din Iaşi erau latina şi româna, în timp ce limbile de conversaţie erau franceza, germana şi româna. De asemenea, un mare număr de studenţi învăţau limba italiană.
După plecarea episcopului Jaquet din Moldova, conducerea Diecezei de Iaşi i-a fost încredinţată părintelui franciscan Iosif Malinowski, care, la 30 august 1903, a fost numit Administrator Apostolic, oficiu pe care l-a păstrat până la numirea, la 30 august 1904, a succesorului Mons. Jaquet, episcopul Nicolae Iosif Camilli, primul episcop al Diecezei de Iaşi şi, prin urmare, predecesorul său, care de această dată şi-a dus mandatul până la capăt, murind la Iaşi la 30 decembrie 1915.
Din a două perioadă a păstorii sale în Moldova menţionăm două evenimente foarte importante pentru istoria Seminarului diecezan. Primul este reprezentat de plecarea iezuiţilor, în 1906, de la conducerea seminarului, care a fost preluată de preoţii diecezani, rector fiind numit părintele Diomede Ulivi. Al doilea eveniment demn de amintit în această sinteză este acela al transferării seminariştilor şi profesorilor, în anul 1907, din clădirile de lângă episcopie în clădirea din Copou pe care episcopul Dominic Jaquet o construise între anii 1901-1902 pentru Colegiul Cipariu.
La 7 mai 1925, Mons. Mihai Robu a fost numit episcop de Iaşi. Una dintre priorităţile sale a fost grija pentru Seminarul diecezan din Iaşi, pe care el însuşi l-a frecventat şi în care a desfăşurat şi activitate de profesor. Deşi în anul 1925 Mons. Robu nu a putut primi, din cauza lipsurilor financiare, nici un tânăr în seminarul din Iaşi, în anul 1927 au fost admişi în seminar 57 de tineri, iar în 1930, 60 de băieţi dornici de a deveni preoţi. În perioada 1925-1944 s-au înscris la seminarul din Iaşi 241 de tineri, dintre care 73 au fost hirotoniţi preoţi.
După mai bine de 10 ani de păstorire, în 1939, episcopul de Iaşi a avut bucuria de a avea în dieceza sa 33 de noi preoţi. Pentru întreţinerea seminariştilor, episcopul de Iaşi apela deseori la bunăvoinţa credincioşilor din Moldova, asigurându-i că seminariştii îi amintesc necontenit pe toţi binefăcătorii în faţa altarului. O altă sursă de venit pentru acoperirea cheltuielilor din seminar o reprezentau călătoriile episcopului în ţările din Occident, cu scopul de a cere ajutoare. Primul episcop indigen de Iaşi s-a îngrijit cu o atenţie deosebită şi de formarea intelectuală a seminariştilor. Pentru a avea profesori bine pregătiţi, Mons. Robu îi trimitea la studii de specialitate, în universităţi de seamă ale Europei, pe cei mai buni dintre studenţi. Episcopul păstra o strânsă legătură cu seminariştii trimişi la studii, încurajându-i şi asigurându-i de susţinerea sa materială şi spirituală.
Clădirea Seminarului diecezan a fost grav avariată în urma bombardamentului aviaţiei americane din noaptea de 5 spre 6 iunie 1944. Din această cauză, cursurile s-au reluat, în toamna anului 1945, în clădirea de lângă episcopie. Refacerea clădirii seminarului a durat până în 1948, când comuniştii, abia veniţi la putere, au închis toate şcolile catolice, deci şi Seminarul catolic din Iaşi. Tinerii din Moldova care doreau să devină preoţi au avut posibilitatea, începând cu anul 1952, să frecventeze cursurile teologice la Seminarului romano-catolic din Alba Iulia.
Această stare de lucruri a durat până în 1956, când, datorită Mons. Petru Pleşca, pe atunci Ordinarius Substitutus, s-au reluat cursurile în clădirea de pe Copou, sub conducerea rectorului Anton Trifaş (1946-1948; 1956-1965). Această instituţie a primit denumirea de Secţia Română a Institutului Teologic Romano-Catolic (de Grad Universitar) Alba Iulia. În toamna anului 1974, Seminarul diecezan a primit aprobarea de a se numi Institutul Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar Iaşi (secţia română).
La sfârşitul anului 1965, s-a obţinut din partea Sfintei Congregatio de Seminariis et Studiorum Universitatibus afilierea quadriennium et ad experimentum a Institutului Teologic Romano-Catolic Alba Iulia, secţia română Iaşi, la Universitatea Pontificală din Lateran. Actul afilierii a fost semnat la 21 decembrie 1965 de către Petru Pleşca, episcop titular de Voli şi ordinarius de Iaşi, şi Antonio Piolanti, rectorul Universităţii din Lateran. Însă această afiliere nu s-a putut concretiza din cauza condiţiilor politice dificile din România.
În urma cutremurului din 1977, clădirea seminarului a fost grav avariată, impunându-se construirea unei noi clădiri. Lucrările, la care au participat activ şi seminariştii, au fost încheiate la începutul anilor ’80. Dar abia în anul 2000, anul Marelui Jubileu, episcopul Petru Gherghel, alături de majoritatea episcopilor romano-catolici şi greco-catolici din România, a consacrat altarul şi a sfinţit capela seminarului.
La începutul anilor ’90, conducerea Diecezei de Iaşi şi a Seminarului diecezan a repus în discuţie unele probleme privind recunoaştereaşi afilierea seminarului. În 1994 s-au intensificat lucrările de afiliere a Institutului Teologic Romano-Catolic Iaşi la Pontificia Universitas Lateranensis. În vara anului 1995, aceste tratative, începute încă din 1965 de episcopul Petru Pleşca, au fost încheiate.
Din anul 2002, în cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, a fost înfiinţată Facultatea de Teologie Romano-Catolică. În 2009 între Episcopia de Iaşi şi Universitate a fost semnat un protocol care prevedea ca formarea intelectuală a studenţilor din Seminarul „Sfântul Iosif” din Iaşi să se facă în Facultatea de Teologie Romano-Catolică, specializarea Teologie Pastorală, din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza”, în spaţiile puse la dispoziţie de Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi.
În afara celor şase ani de studii filozofice (primii doi ani) şi teologice (următorii patru ani), în drumul spre preoţie al seminariştilor este inclus şi un an social-pastoral de practică, aceştia fiind trimişi pentru a sluji în diferite comunităţi parohiale sau centre sociale din Dieceza de Iaşi, Arhidieceza de Bucureşti sau în unele teritorii de misiune.
Pr. dr. Fabian Doboş