„Exista la ea o intensitate, o orientare interioară, o căutare instinctivă a calităţii, o sondare a esenţei, un fel de a merge în adâncul lucrurilor care crea o aură magică în jurul ei. Se simţea hotărârea absolută de a fi ea însăşi, care nu era egalată decât de marea ei sensibilitate”. Aşa se exprimă filosoful Hans Jonas în ziua funeraliilor lui Hannah Arendt, la New York, pe 8 decembrie 1975. O evoca pe foarte tânăra studentă evreică, de o genialitate surprinzătoare, care frecventase împreună cu el, în urmă cu o jumătate de secol, cursul lui Heidegger, la Marburg. Dar aceste fraze se aplică de asemenea întregii traiectorii, vieţii şi operei luate la un loc, ale acestei femei care şi-a asumat riscul de a reflecta la întunecimile secolului pentru a ne aduce astfel puţină lumină.
De fapt, Hannah Arendt n-a încetat niciodată să vrea să înţeleagă. Pentru ea, care încă de la paisprezece ani îl citea pe Kant chiar în oraşul lui de baştină, Konigsberg, această dorinţă îndârjită a luat mai întâi o turnură pur filosofică. Incapabilă de jumătăţi de măsură, va studia, în Germania anilor 1920, cu cei mai buni: Heidegger, Bultmann, Jaspers. Aceşti primi ani sunt marcaţi de febra descoperirilor, de dorinţa de a elucida prezentul şi de pasiunea pe care o trăieşte alături de Heidegger – ca şi de o primă carte, teza ei, „Conceptul iubirii la Sfântul Augustin”, publicată în 1929.
Anul 1933 marchează o primă ruptură. Heidegger celebrează virtuţile Führerului şi vrea să reformeze Universitatea, iar ea este arestată din cauză că este evreică şi evadează pentru a ajunge în Franţa. „Am părăsit Germania stăpânită de această idee, evident puţin exagerată: gata pentru totdeauna! N-am să mă mai implic niciodată într-un demers intelectual: nu vreau să mai am nici o legătură cu această societate!”. În Franţa organizează plecări ale copiilor evrei spre Palestina – până în 1941, când trebuie să se exileze din nou, de această dată în Statele Unite.
Acolo va afla de existenţa lagărelor de exterminare. Face eforturi să înţeleagă o realitate ce sfidează inteligenţa: naşterea totalitarismului. Cum şi-a pierdut viaţa politică sensul, iar limbajul, valoarea?
Pe ce căi putem să reinventăm o lume care să lase în urmă acest haos? Iată întrebările esenţiale asupra cărora reflectează Hannah Arendt.
Fără să o rupă cu filosofii, cărora continuă să le studieze operele, Arendt se angajează în elaborarea unei gândiri a spaţiului propriu politicii. Caută să îi înţeleagă istoria, fragilitatea, contingenţa, opacitatea. Cerului imobil al ideilor ea îi preferă enigmele mişcătoare ale Cetăţii, care pare definitiv pierdută. Reflecţia ei detaliază relaţiile dintre Istorie și actualitate, dintre sursele clasice şi evenimentele prezentului. Expune fragmente din analizele sale filosofice chiar şi în ziare.
În timpul anilor de război scrie frecvent în Aufbau, ziar de limbă germană publicat la New York. Arendt susţine mai ales necesitatea unei armate evreieşti şi caracterul indispensabil pentru pacea mondială al unui „acord definitiv între evrei şi arabi”. în multe privinţe a ştiut, de foarte timpuriu, să vadă departe. Adesea, opiniile ei provoacă scandal. Trimisă special de New Yorker la procesul lui Eichmann de la Ierusalim, comentariile ei declanşează o controversă internaţională, care se prelungeşte şi în Franţa, cu ocazia primei traduceri, în 1966, a volumului în care sunt incluse.
Sublinierea de către Arendt a faptului că anumiţi conducători de organizaţii evreieşti au colaborat cu naziştii a fost deseori considerată intolerabilă. Lui Gershom Scholem, care o acuză de lipsă de iubire faţă de poporul ei, îi răspunde: „Aveţi perfectă dreptate. Nu îi «iubesc» pe evrei şi nu «cred» în ei; pur şi simplu fac parte din poporul lor, este ceva inevitabil, dincolo de orice controversă sau discuţie”.
Aceste polemici au mascat uneori veritabila contribuţie filosofică a acestei cărţi, începând cu problema „banalităţii răului”. Contrar unor neînţelegeri repetate, Arendt nu urmăreşte nici măcar o clipă să „banalizeze” lagărele morţii. A scris mereu că acest eveniment a fost fără precedent sau echivalent în istorie. Ea vrea să înţeleagă cum s-a putut ca acest rău radical să fie săvârşit de oameni foarte obişnuiţi, de o stupidă mediocritate.
Normalitatea banală a lui Eichman este înfricoşătoare şi ridică semne de întrebare. Dar, şi aici, neînţelegerile stau la pândă. O interpretare frecventă a moralei cărţii este că toţi oamenii obişnuiţi se pot transforma în călăi. Totuşi, Arendt nu spune că orice om obişnuit poate să devină inuman. Ea caută mai degrabă să înţeleagă de ce monştrii sunt, în aparenţă, atât de puţin „monstruoşi” şi atât de obişnuiţi.
Pentru Arendt, esenţialul nu ţine doar de natura individuală, ci şi de mecanismele sociale şi politice. „Limbajul administrativ este singurul pe care îl cunosc”, spune Eichmann. Când gândirea se confundă total cu clişeul administrativ, când cuvintele se supun în faţa neutralizării totalitare, când se spune „regrupare” în loc de „deportare” şi „tratament special” în loc de „asasinat”, lumea pare să fi îngheţat. Căci, înainte de a fi naturală, condiţia umană este politică. Dacă spaţiul politicului este devastat, ne paşte inumanul.
Răul în forma sa extremă și în forma sa banală devine refuzul de a comunica cu celălalt, de a-l recunoaște ca atare, ca și când identificarea cu legea ar fi înlocuit identificarea cu celălalt. Acesta este modul în care Hannah Arendt sparge voința și responsabilitatea. Se poate face rău fără voință, avându-se totuși sentimentul că se îndeplinește o datorie iar persoana în cauză să aibă responsabilitatea actelor sale. Aceasta este lecția dată de procesul lui Eichmann. Aceasta este lecția filosofică capitală pe care ne-o oferă Hannah Arendt, al cărei concept de „banalitate a răului” nu a încetat să ne facă să ne punem întrebări.
Ţebrean Gabriel Lucian,
Student în anul III
