I. Invocă-l pe Duhul Sfânt:
„Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că îţi dai viaţa pentru mine; îţi mulţumesc, pentru că în pofida trădării mele mori şi îţi verşi sângele, pentru ca să am viaţă veşnică; Dă-mi forţă ca să nu te pierd şi ajută-mă ca în fiecare zi să mă asemăn un pic mai mult cu tine. Isuse, îţi mulţumesc pentru că eşti Învăţătorul meu; Isuse, vreau să fii Domnul; Isuse, te recunosc ca unicul Domn! Amin”.
II. Citeşte Cuvântul lui Dumnezeu: ce spune textul?
În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”. (In 3,14-21).
III. Meditează în tăcere: ce-ţi spune ŢIE textul?
Evanghelia de astăzi începe printr-o invitaţie de „a privi”, de „a ridica ochii” spre o imagine. Sfântul Ioan foloseşte o amintire biblică. În timpul celor „patruzeci” de ani de peregrinări în pustiu, evreii au fost atacaţi de un duşman de temut, nişte şerpi cu muşcătura "veninoasă" (Num 21,6‑9). Moise a făcut un şarpe de bronz care vindeca, înălţat pe un stâlp. Imagine mitologică, pe care medicii de astăzi continuă să o ia ca emblemă. „Acela care îşi îndrepta privirea spre Semnul înălţat era salvat, nu de obiectul privit, ci de tine, Doamne!” (Înţ 16,7).
Să observăm deja, prin această interpretare din Cartea Înţelepciunii, că nu este vorba de un gest magic, automat. „Privirea” nu salvează prin ea însăşi, ca şi cum ar fi un talisman, un lucru care "poartă noroc", un gest de superstiţie: este un semn al "credinţei" care pune în evidenţă, printr‑un gest concret, că omul „se întoarce” spre Dumnezeu.
Sfântul Ioan ne invită să privim „crucea”. Trebuie să îndrăznim să-l privim pe acest „răstignit”, pe acela care este „înălţat” în faţa ochilor noştri. Ioan a ales acest cuvânt „înălţat” pentru a spune, totodată, că Isus este „înălţat” pe cruce şi „înălţat” la dreapta Tatălui prin înviere şi înălţare la cer (In 3,14; 8,28; 12,32-34).
Da, Ioan n-a putut niciodată să uite acea zi, nici acea privelişte, cu care noi suntem prea obişnuiţi. Dintre cei doisprezece apostoli, Ioan era singurul care a fost acolo, în acea vineri după‑amiază, la picioarele crucii. De atunci, timp de peste 70 de ani, meditase această „imagine”, iar ceea ce ne dă nouă este rodul îndelungatei şi pătrunzătoarei lui meditaţii.
Pentru Ioan, „crucea” şi „paştele” sunt acelaşi mister, pe care îl exprimă prin acest cuvânt cu dublu sens: „Isus a fost înălţat de la pământ”. Răstignit = înălţat. Pentru Ioan, Înălţarea începe în Vinerea Sfântă. Noi, continuăm mereu să aşteptăm ca Dumnezeu să ne arate „Gloria” sa, în nu ştiu ce gest de triumfalism strălucitor! Însă, pentru Ioan, care a văzut scena, „Gloria lui Dumnezeu” este Crucea! Îndată ce Iuda a ieşit din cenacol, Isus a spus: „Acum Fiul Omului este glorificat” (In 13,31). Patru zile mai înainte, în seara aparentului triumf de la Florii, Isus spusese deja: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat... dacă bobul de grâu cade în pământ şi moare, aduce rod mult... eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,23‑32).
La rândul nostru, trebuie deci, să ridicăm ochii spre cel care este „înălţat” între cer şi pământ şi să ne rugăm. Această moarte liberă, va fi pentru totdeauna „culmea iubirii”: culmea iubirii Fiului pentru Tatăl său, şi culmea iubirii Fratelui universal pentru fraţii săi păcătoşi. Această cruce mare de lemn pe care sângerează un trup de om torturat, este o „culme a durerii şi a morţii”, dar este şi o culme a revelaţiei divine. Trebuie, fizic, să privim această imagine cu ochii bine deschişi. Dar trebuie şi să închidem ochii pentru a „vedea” ceea ce nu este vizibil, şi pentru care această privelişte este „semnul”: iubirea extremă ce arde în inima acestui om, Isus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Dar această iubire extremă care îl consumă pe omul Isus, este, ea însăşi, „semnul” unei alte iubiri extreme, iubirea Tatălui: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l‑a dat pe Fiul său, Unul născut” (In 3,16).
Întrebări: Privesc păcatele mele după criteriile mele de judecată sau după milostivirea lui Dumnezeu? Am simţit că Dumnezeu mă iubeşte atât de mult încât l-a dat pe Fiul său pentru mine? Am experimentat vreodată cum Dumnezeu scoate binele din cele rele?
IV. Roagă-te cu Cuvântul meditat: ce-i spui TU Domnului?
V. Contemplă: ce CONVERTIRE a minții, a inimii și a vieții îți cere Domnul?
VI. Păstrează în inimă, printr-o FRAZĂ, mesajul pe care l-ai primit şi propune-ţi acţiuni concrete pentru zilele următoare.
