I. Invocă-l pe Duhul Sfânt: Doamne Isuse, trimite Duhul tău asupra noastră pentru ca să putem citi Scriptura precum ai citit-o şi explicat-o ucenicilor pe drumul spre Emaus. Creează în noi tăcerea pentru a-ţi asculta glasul în creaţie şi în Scriptură, în evenimente şi în persoane, mai ales în cei săraci şi suferinzi. Cuvântul tău să ne ajute să experimentăm, asemenea ucenicilor de la Emaus, puterea învierii Tale şi să dăm mărturie că Tu eşti viu în mijlocul nostru. Amin.
II. Citeşte Cuvântul lui Dumnezeu: ce spune textul?
39 „În acel timp, Isus le-a spus şi o parabolă: "Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? 40 Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit va fi la fel ca învăţătorul său. 41 De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? 42 Cum poţi să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău!» atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! 43 Căci nu este niciun pom bun care să facă fructe rele şi, iarăşi, niciun pom rău care să facă fructe bune, 44 pentru că orice pom se cunoaşte după fructele proprii: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. 45 Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii".
III. Meditează în tăcere: ce-ţi spune ŢIE textul?
v. 39: Iată o parabolă extrem de scurtă, un fel de proverb. Remarcăm forma ei interogativă. Isus nu răspunde în locul nostru. Ne provoacă spre a ne face conştienţi pe noi înşine. Cuvântul lui Isus despre „călăuzele oarbe” care pretind să-i conducă pe alţii ni se poate aplica nouă tuturor, căci, într‑un domeniu sau altul, fiecare avem această responsabilitate de a „conduce”. Care este responsabilitatea mea?
v.40: Pentru a fi clarvăzător, pentru a fi o bună călăuză, un bun responsabil, este necesar să fim formaţi de un bun maestru. Astăzi se constată un refuz al „maestrului”. O exaltare morbidă a non-directivităţii, în pedagogie ca şi în afaceri. Este la modă a împărţi, a confrunta idei... şi se suportă greu conferinţele magistrale, predicile. A refuza „maestrul” este un orgoliu, un refuz de a primi, care ajunge practic la un fel de nivelare din partea de jos. Adevărurile de credinţă nu se pot cuceri, dar trebuie primite. Isus se prezintă ca „maestrul” care ştie lucruri pe care noi nu le ştim.
Credinţa se transmite mai întâi de la persoană la persoană. Este o viaţă, mai mult decât o ştiinţă. Isus se prezintă ca „maestru al vieţii”. Îl frecventez eu? Sunt eu avid de această „formare” vitală pe care o propune el? Sunt un adevărat „ucenic”?
vv.41-42: Când avem o răspundere (şi toţi o avem în anumite privinţe) este necesar să facem judecăţi, să corectăm greşeli, să-i ajutăm pe alţii până acolo încât să ştim să‑i contrazicem şi să intrăm în conflict cu ei dacă observăm răul. Este datoria „mustrării frăţeşti”.
Ucenicul lui Isus nu poate rămâne neutru în faţa anumitor situaţii. Însă, în acest rol de a corecta, în această luptă împotriva răului, Isus ne pune în gardă împotriva unei ispite foarte curente: riscăm să mărim răul la alţii, şi să-l micşorăm la noi! Imaginea „paiului” şi a „bârnei” este de neuitat.
Această parabolă a „bârnei şi a paiului” a devenit legendară. Noi suntem toţi ispitiţi să spunem: „Cât e de adevărat!”… gândindu‑ne la alţii. Dar, tocmai, Isus ne cere să ne punem din nou în cauză pe noi înşine. Mai înainte de a schimba societatea, cum se spune, nu este lipsit de folos să ne schimbăm noi înşine.
Încă o dată suntem frapaţi constatând că Isus a propovăduit puţin „reformele de structuri” care riscă să nu schimbe absolut nimic, dacă inimile nu se schimbă.
Fiecare creştin nu a încetat niciodată să se convertească el însuşi înainte de a-i converti pe alţii. În loc să „condamnăm”, în loc să proclamăm „anateme”, în loc să ne petrecem timpul „criticând”… Isus ne invită, cu modestie, să căutăm împreună să ne facem mai buni, începând cu noi înşine.
vv.43-44: Isus este un realist: un om se judecă după fapte reale, ca un pom după roadele sale, şi nu după frumoasele sale intenţii ori declaraţii. Omul modern se caracterizează prin grija pentru eficacitate. La fel şi Isus. Însă el insistă ca exteriorul să corespundă cu interiorul. Deci, după fapte sale se recunoaşte adevăratul ucenic. Încă o dată, observăm că prea celebra distincţie „credincios-nepracticant” nu este decât o iluzie şi o justificare facilă. „Roadele” spun dacă pomul este bun sau putred… viu sau bolnav. „Faptele” spun dacă un om „crede” sau nu... iubeşte sau nu... speră sau nu.
IV. Roagă-te cu Cuvântul meditat: ce-i spui TU Domnului?
V. Contemplă: ce CONVERTIRE a minții, a inimii și a vieții îți cere Domnul?
VI. Păstrează în inimă, printr-o FRAZĂ, mesajul pe care l-ai primit şi propune-ţi acţiuni concrete pentru zilele următoare.
